Făcând parte din colecția intitulată "Construcția Europei", de la editura Polirom, cartea "Religie și Societate în Europa - Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX (1780 - 2000)" de René Rémond reprezintă o foarte interesantă istorie a relației dintre puterea spirituală și cea temporală în spațiul european. Deși cartea poate și lesne acuzată de galocentrism și pe alocuri cade într-o redundață insipidă - consider că ar fi putut fi redus ca volum cu aproximativ 20%-30% - este totuși o incursiune interesantă, etapă cu etapă, în procesul de separație dintre preoți și politică.
De exemplu, catolicismul secolului XIX este o forță reacționară, antiliberală, iar dragostea pentru democrație a învățat-o în secolul XX, mai ales datorită faptului că viitorul papă Ioan Paul al II-lea a simțit pe pielea lui efectele dictaturii comuniste. În schimb, înainte de comunism, instaurarea dictaturii franchiste din Spania, a celei din Portugalia lui Salazar - Estado Novo - precum și a regimurilor conservatoare, anti-republicane și anti-laiciste din Franța au fost primite cu bucurie de Papalitate.
Recomand cartea celor interesați de istoria Europei și/sau a secularismului, cu excepția cititorilor ce au alergie la patriotismul galic, centrat pe Revoluția Franceză. Eu zic că merită citită cartea , dar se putea totuși un pic mai bine. Citate de interes:
[Î]n pofida inegalităţii intervalelor de timp, a disparităţii itinerarelor și a marii varietăţi a regimurilor, putem distinge o direcţie generală în care s-au angajat rînd pe rînd aproape toate societăţile europene. Toate s-au inspirat din citeva idei şi s-au raportat la cîteva principii care alcătuiesc un fel de numitor comun şi care s-au impus încet-înoet ca lege a statului. În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate aceste societăţi s-au îndepărtat de concepţia statului confesional și s-au angajat [...] pe calea unei anumite secularizări ce mergea de la recunoaşterea distincţiei dintre societatea civilă şi comunitatea confesională pînă la separarea lor completă, avînd drept contrapartidă redobîndirea independenţei de către Biserici, care scăpau de controlul autorităţii publice. - pag. 144
Cît despre Bisericile ortodoxe, aflate acum sub tutela comunistă, o lungă tradiţie de supunere faţă de putere nu le pregătise să reziste: obişnuite să fie aservite statului, cu cîteva excepţii, ele s-au retras între graniţele cultului. Singurele lor luări de poziţie publice în alte chestiuni decît cele confesionale s-au referit la lupta pentru pace aşa cum o propovăduia propaganda oficială: denunţarea imperialismului american şi militarea pentru interzicerea armei nucleare atîta vreme cît Uniunea Sovietică nu dispunea de ea.
[...] Bisericile ortodoxe, cu excepţia cîtorva personalităţi eroice, [...] s-au comportat faţă de putere cu o docilitate foarte puţin glorioasă. Dacă în România revoluţia s-a oprit la jumătatea drumului şi a bătut pasul pe loc timp de şase ani ['89-'96], dacă Bulgaria s-a eliberat mai lent de jugul comunist, dacă în Serbia partidul a supravieţuit, toate acestea nu se datorează oare, în parte, faptului că în cele trei ţări menţionate ortodoxia era religia majoritară, iar Bisericile nu aveau o tradiţie a autonomiei? - pag. 191-193
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu