miercuri, 29 iunie 2011

Sfântul drapel vlah-ortodox

Duminica trecută a fost Ziua Drapelului. o sărbătoare care mă interesează prea puțin. Totuși, auzind discursul înflăcărat-patriotard a lui Gabriel Oprea și faptul că drapelul a fost „sfințit” de un preot militar, mi-am adus aminte de faptul că trăiesc într-un stat unde mistica naționalistă și obscuriantismul religios sunt la ordinea zilei. În țara unde „oastea e creștină”, vorba imnului, Ministrul Apărării declara că „între simbolurile naţionale, drapelul se distinge prin semnificaţie, profunzime şi încărcătură spirituală”, iar prefectul de Mureș - aveam să aflu ulterior - spune cu nonșalanță că „Ziua de astăzi este una sfântă, aşa cum sunt toate care omagiază simbolurile naţionale fundamentale: drapelul, imnul naţional, limba română şi credinţa în bunul Dumnezeu.”

Însă cireașa de pe tort a fost momentul în care am căutat detalii despre ceremonia de la București. Am dat un search pe sfântul Gugăl și aflu că n-a rămas steag nesfințit în spațiul carpato-danubiano-pontic:

Oradea: „Ceremonia a debutat cu slujba de sfintire a Drapelului National la Biserica cu Luna, dupa care au fost intampinate oficialitatile oradene. Au avut loc apoi prezentarea onorului, salutul drapelului de lupta si ocuparea locului in dispozitiv.”

Brăila: „De Ziua Drapelului Naţional, a fost sfinţit şi apoi înălţat pe catarg, în cadrul unui ceremonial solemn, Drapelul României.”

Zalău: „Drapelul naţional a fost sfinţit de un preot militar şi sărutat de către oficilităţi, după care a fost arborat pe catarg.”

Galați: „IPS Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, a sfinţit Drapelul, la slujba religioasă participând prefectul judeţului Galaţi, Cosmin Păun, preşedintele Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, consilieri locali şi judeţeni, reprezentanţi ai Armatei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi oameni simpli.”

Cluj-Napoca: „Înainte de arborare, drapelul României a fost binecuvântat de mitropolitul Clujului, Înaltpreasfinţitul Andrei, după care steagul naţional a fost sărutat de reprezentanţii administraţiei judeţene şi locale”

Arad: „Duminică, începând cu ora 8.15, sunt programate: sfinţirea drapelului la Catedrala „Sfânta Treime” şi transportarea drapelului sfinţit la locul de desfăşurare a evenimentelor.”

Botoșani: „Se va oficia o slujbă religioasă, un drapel sfinţit va fi înălţat iar momentul festiv se va încheia cu o paradă militară.”

Craiova: „După ce a fost sfinţit la Biserica Sf. Treime, Drapelul a fost adus...”

... și la fel și la Drobeta-Turnu Severin, Constanța, Târgu Jiu, Satu-Mare, Ploiești, Alba Iulia, și, probabil, în multe alte orașe din acest Bizanț postmodern.

Simt că următorul citat al domnului Daniel Barbu, preluat din revista Historia, surprinde exact contextul putred al acestor manifestații cu iz anacronic și miros de tămâie. Astfel, mă văd nevoit să-l reiau:

„Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

trimite pe proddit

luni, 27 iunie 2011

Comunități Imaginate - alte citate

Iată câteva citate suplimentare din cartea lui Benedict Anderson ce mi-au atras atenția:

[T]he opening of the letter written by the Persian traveller 'Rica' to his friend 'Ibben' from Paris in '1712':
The Pope is the chief of the Christians; he is an ancient idol, worshipped now from habit. Once he was formidable even to princes, for he would depose them as easily as our magnificent sultans depose the kings of Iremetia or Georgia. But nobody fears him any longer. He claims to be the successor of one of the earliest Christians, called Saint Peter, and it is certainly a rich succession, for his treasure is immense and he has a great country under his control.
- pag. 12

In 1868, the administration of the cultivated magnate Count Gyula Andrassy enacted a Nationalities Law which gave the non-Magyar minorities 'every right they had ever claimed or could have claimed - short of turning Hungary into a federation.' But [Kálman] Tisza's accession to the premiership in 1875 opened an era in which the reactionary gentry successfully reconstituted their position, relatively free from Viennese interference.[...] Thus 'the magnates held their entailed estates; the gentry held their entailed jobs.' Such was the social basis for a pitiless policy of enforced Magyarization which after 1875 made the Nationalities Law a dead letter. - pag. 60

Lajos Mocsáry (1826-1916) had in 1874 established a small Independence Party in the Hungarian parliament to fight for Kossuth's ideas, particularly on the minorities question. His speeches denouncing Tisza's blatant violations of the 1868 Nationalities Law led first to his physical extrusion from parliament and then expulsion from his own party. In 1888, he was returned to parliament from a wholly Romanian constituency and became largely a political outcast. - pag. 65

'Saint' Stephen (r. 1001-1038) might admonish his successor that:
„The utility of foreigners and guests is so great that they can be given a place of sixth importance among the royal ornaments.... For, as the guests come from various regions and provinces, they bring with them various languages and customs, various knowledges and arms. All these adorn the royal court, heighten its splendour, and terrify the haughtiness of foreign powers. For a country unified in language and customs is fragile and weak...”
But such words would not in the least prevent his subsequent apotheosis as the First King of Hungary. - pag. 62

Notă: (numerotarea paginii este în funcție de varianta pdf ce se găsește online)

trimite pe proddit

marți, 21 iunie 2011

Comunități Imaginate - recenzia bezbojnicului

S-a purtat recent pe Facebook o întreagă discuție despre naționalism, și dacă este acesta o „religie seculară”. Având în vedere frecventa coabitare a naționalismului cu religia, dar și a unor similitudini structurale dintre acestea, mi se pare de bun simț ca acest -ism să devină un subiect de interes pentru atei. Chiar și fără aceste similitudini, cred că e bine ca un subiect atâta de ubicuu, chiar și în era mult trâmbițatului „post-naționalism” (yeah right), să fie disecat și studiat în amănunt.

Definiția cea mai incitantă pe care am găsit-o pentru naționalism este cea dată de Benedict Anderson, în cartea sa „Imagined Communities - Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” și anume aceeea că „o comunitate politică imaginată”, adică un construct social. Anderson trece în revistă premisele apariției naționalismului, modificările survenite în societățile europene ce au făcut trecerea de la monarhiile de drept divin al evul mediu la statele ce-și trăgeau legitimitatea de la voința „națiunii” precum și motivul pentru care statele (și implicit națiunile) post-coloniale sunt așa cum sunt.

Nu v-ați întrebat de ce este Indonezia o „națiune” deși e multi-etnică, și într-o oarecare măsură, multiconfesională? De ce imperiul colonial hispano-american s-a fragmentat în „națiunile” pe care le vedem astăzi (și care pentru mulți nu prea se diferențiază una de alta)? De ce Regatul Unit nu s-a rupt în „națiunile” constituente (cea engleză, cea galeză și cea scoțiană) dar Indochina Franceză nu mai există, în locul ei fiind Vietnam, Laos și Cambodgia?

Deși cartea nu este o privire exhaustivă asupra fenomenului numit „naționalism”, optica nefiind cea obișnuită, puternic eurocentrică, găsesc că este o perspectivă interesantă și un ferment pentru reconsiderarea ideii de națiune și, deci, a expresiilor de tip „noi românii”.

Citate:

In due course, discovery and conquest also caused a revolution in European ideas about language. From the earliest days, Portuguese, Dutch, and Spanish seamen, missionaries, merchants and soldiers had, for practical reasons - navigation, conversion, commerce and war - gathered word-lists of non-European languages to be assembled in simple lexicons. But it was only in the later eighteenth century that the scientific comparative study of languages really got under way. Out of the English conquest of Bengal came William Jones's pioneering investigations of Sanskrit (1786), which led to a growing realization that Indie civilization was far older than that of Greece or Judaea. Out of Napoleon's Egyptian expedition came Jean Champollion's decipherment of hieroglyphics (1835), which plural-ized that extra- European antiquity. Advances in Semitics undermined the idea that Hebrew was either uniquely ancient or of divine provenance. Once again, genealogies were being conceived which could only be accommodated by homogeneous, empty time. 'Language became less of a continuity between an outside power and the human speaker than an internal field created and accomplished by language users among themselves. Out of these discoveries came philology, with its studies of comparative grammar, classification of languages into families, and reconstructions by scientific reasoning of 'proto-languages' out of oblivion. As Hobsbawm rightly observes, here was 'the first science which regarded evolution as its very core.'

From this point on the old sacred languages - Latin, Greek, and Hebrew - were forced to mingle on equal ontological footing with a motley plebeian crowd of vernacular rivals, in a movement which complemented their earlier demotion in the market-place by print-capitalism. If all languages now shared a common (intra-)mundane status, then all were in principle equally worthy of study and admiration. But by who? Logically, since now none belonged to God, by their new owners: each language's native speakers-and readers. - pag. 43

If the manner of a man's dying usually seems arbitrary, his mortality is inescapable. [...] The great merit of traditional religious world-views (which naturally must be distinguished from their role in the legitimation of specific systems of domination and exploitation) has been their concern with man-in-thecosmos, man as species being, and the contingency of life. The extraordinary survival over thousands of years of Buddhism, Christianity or Islam in dozens of different social formations attests to their imaginative response to the overwhelming burden of human suffering — disease, mutilation, grief, age, and death. Why was I born blind? Why is my best friend paralysed? Why is my daughter retarded? The religions attempt to explain. The great weakness of all evolutionary/progressive styles of thought, not excluding Marxism, is that such questions are answered with impatient silence.

I bring up these perhaps simpleminded observations primarily because in Western Europe the eighteenth century marks not only the dawn of the age of nationalism but the dusk of religious modes of thought. The century of the Enlightenment, of rationalist secularism, brought with it its own modern darkness. With the ebbing of religious belief, the suffering which belief in part composed did not disappear. Disintegration of paradise: nothing makes fatality more arbitrary. Absurdity of salvation: nothing makes another style of continuity more necessary. What then was required was a secular transformation of fatality into continuity, contingency into meaning. As we shall see, few things were (are) better suited to this end than an idea of nation. If nation-states are widely conceded to be 'new' and 'historical,' the nations to which they give political expression always loom out of an immemorial past, and, still more important, glide into a limitless future. It is the magic of nationalism, to turn chance into destiny. - pag. 9-10
trimite pe proddit

marți, 14 iunie 2011

Articole din anii '90 - religie

Într-o operațiune de curățenie prin casă, am găsit mai multe ziare vechi: două ziare centrale România Liberă din 21 ianuarie 1990, Evenimentul Zilei din 29 iulie '94 și trei ziare locale Crișana din 30 sept. '94 și Jurnalul Bihorean din 12, respectiv 13 oct. '94. Articolele ce meritau fotografiate și postate pe net le-am împărțit în 3 categorii: chestiuni religioase, știri interne și știri externe. Prima categorie va ocupa acest blogpost (click pe imagini pentru a le mări).

De încălzire, începem cu două știri minore. Una despre mănăstirea Sfintei Cruci de lângă Oradea, a cărei ridicare a fost finanțată atât din donații private cât și bani publici, cealaltă cu patriarhul Teoctist ce „binecuvântează simbolic” o donație de echipament medical primit de români de la americani mărinimoși.


Pe data de 21 ianuarie 1990, la o lună de la Revoluție, apare „primul număr ale suplimentului de duminică [...] Lumea Creștină” în care găsim deja citate din Petre Țuțea, articole de Andrei Pleșu despre același filosof mioritic cât și un mic articol ce ne vorbește despre „uneltirile perfide ale presei libere”, „duhul subversiv al înnoirii” și alte expresii similare.

În Evenimentul zilei din '94 găsim un articol excelent intitulat „Părintele Argatu a explicat că dracii se împart în trei categorii” asupra căruia simt că nu ar trebui să comentez.


Tot în acel ziar găsim și următorul anunț în mica publicitate
Miracol
cu Rod McDougal
Aduceți bolnavi, orbi,
șchiopi, paralitici,
muți, surzi,
Dumnezeu
îi poate vindeca!”
Șarlatani precum mulți alții, dintre care o grămadă încă bântuie prin țară.

Și ca încheiere vă las cu un exemplu de horoscop, scris de cineva foarte, foarte plictisit:

trimite pe proddit