luni, 31 octombrie 2011

Creștinismul, păcatul nostru originar


Felul în care vedem „căderea Antichității” și instalarea Evului Mediu Întunecat, în special de la Iluminism încoace, aduce mult cu narațiunea căderii în păcat din Creștinism. 

În primul rând avem de-a face cu o dihotomie maniheistă de tip bine versus rău - Epoca Întunecată versus Epoca Luminilor - moștenită din perioada iluministă, și perpetuată simplist până-n prezent. În această istorie, antichitatea greco-romană este un soi de paradis pierdut, iar botezarea europenilor la Creștinism a fost mușcătura din măr, ce a dus la căderea Occidentului (și oarecum implicit, a Umanității). Doar recuperarea cunoștinețelor clasice aveau să ne scoată din purgatoriul medieval și să ne pună înapoi pe drumul spre progres.

Există anumite particularități interesante în această viziune. De exemplu, problema principală nu este religia neapărat, ci religia creștină și aspectele ei totalitare. Politeismul roman, văzut ca o credință benignă, inclusivă (cu toate că împăratul-zeu arunca creștini la lei din hobby) nu este nici pe departe atâta de caustic precum obscuriantismul abrahamic.

De asemenea, se ignoră faptul că jumate din Imperiu Roman n-a căzut, ci a mai dus-o, cu suișuri și coborâșuri, aproape un mileniu. Sau faptul că dispariția apusul (nespectaculoasă, de altfel) are la bază o sumă de factori ce se întind (cel puțin) până la secolul I îen. Sistemul de succesiune al imperiului, o formă de dictatură cvasi-ereditară ce încerca să pretindă că nu este o monarhie, a stat la baza crizei din secolul al III-lea, ca să nu mai vorbim de hoardele barbare, ce au găsit o Romă anemică și bună de muls. La fel și Creștinismul a găsit un teren fertil: o societate în criză continuă, dominată de frică și nesiguranță. (Vezi Toynbee, Burke sau Tainter)

Cu toate acestea, narațiunea adoptată de foarte mulți se prezintă nu sub forma unui destin inevitabil, al determinismului cu un strop de haos, ci al unei mărețe și dezastruoase alegeri. Mi se pare mult mai corect să gândeștiști Evul Mediu ca o consecință a Antichității, aproape determinist, inevitabil. Și totuși la mulți, cheia interpretativă este liberul arbitru, iar Europa a ales greșit, încătușându-se cu mistică creștină. O critică a creștinismului în metafore creștine? Păcatul a fost creștinismul, iar noi trebuie să ne curățăm de acest rău. Greșesc?


trimite pe proddit

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Mic ghid de dezbateri ateiste


Deși în privința (in)existenței zeilor, zmeilor și îngerilor ai ajuns la un acord cu alți atei, s-ar putea ca în decursul conversațiilor să întâmpini diverse opinii nu tocmai în concordanță cu ale tale. Deși ți-ai șlefuit rațiunea astfel încât poți tranșa orice problemă, vei observa uneori că partenerul de dialog e cam tare de cap și nu renunță suficient de repede la ideile sale, evident eronate. Având în vedere că vorbiți totuși aceeași limbă, și nu e creștineza, iată un decalog de sfaturi pentru a-ți aduce interlocutorii pe calea rațiunii:

1. Primul pas: urmărește cu atenție argumentul advers. Acolo trebuie să fie cel puțin o eroare logică. Găsește-o și dă-i în cap cu ea

2. Încearcă să-l compari cu un cre(ș)tin. Nici un om rațional nu vrea să se comporte ca unu din'ăla

3. Eticheta „irațional” se poate folosi la discreție. Nu există nimic bun în iraționalitate, iar tu oricum ai rațiunea de partea ta

4. Fă-l să înțeleagă că orice idee care nu-ți place ție e religie. De aia nu-ți place. Nu contează cât de subțire e analogia, oricum ar trebui să fie clar și fără analogie

5. Dacă vorbiți în cifre, acuzația de numerologie merge la fix. Evident studiile celuilalt sunt prost făcute, nu trebuie decât să sapi suficient

6. Dacă nu vrea să asculte, deși majoritatea oamenilor de știință îți susțin părerea acuză-l de atitudine creaționistă. 

7. Dacă însă ești în minoritate, adu-i aminte că majoritatea e irelevantă. Adevărul contează, și ar trebui să fie evident. Utilizarea adejctivului de „alarmist AGW” e posibilă în funcție de părerea personală legată de subiect

8. În funcție de opțiunile tale politice, poți să-l acuzi că ar fi adeptul religiei „stângiste, eco-vegetariano-comuniste” sau al cele „dreptiste, fundamentalist'creștin-liber'piețiste”. Evident, se poate jongla cu termenii

9. Aroganța și miștocăreala subliminală sunt calea cea dreaptă spre o conversație scurtă. Unii trebuie să înțeleagă repede că-s ridicoli dacă nu văd Adevărul

10. Eticheta de „troll” este mereu utilă pentru a scăpa de un interlocutor prea enervant și exotic.

Lista rămâne deschisă și sper că aceste reguli să fie utile spre a demonta argumentele oricărui ateu ce suferă de pusee de iraționalitate. Nu uita că omul e animal irațional, iar interlocutorii tăi sunt doar niște oameni, chiar dacă mai raționali decât creștilienii sau alți spălați pe creier. Nu uitați să fiți sceptici, în special când sunteți contraziși!
trimite pe proddit

luni, 24 octombrie 2011

Valențele religioase ale politicii


11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)
Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare. 

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”
- pag. 203-204

trimite pe proddit

vineri, 21 octombrie 2011

Altruismul și ortodoxia

(sursă
Tema săptămânii trecute în Dilema Veche a fost aproapele și altruismul, și articolele au inclus multe voci ale societății civile. Am fost surprins, oarecum, să găsesc mult referiri la biserică, atât în stil laudativ, de tip „altruismul e creștin” cât mai ales în chip critic. Iată ce a fost de interes:

În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. (sursă)

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. (sursă)

Un ONG se plînge că: în munca noastră de zi cu zi, auzim cetăţeni care ne spun că ei nu pot, autorităţi care ne ignoră cererile, politicieni care ne mint şi preoţi ortodocşi în cartierele unde lucrăm predicînd că „e de datoria noastră să întoarcem şi celălalt obraz, că Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va extirpa răul din rădăcină la momentul potrivit, iar pînă atunci noi trebuie să căutăm mîntuirea“. Cu toate acestea, CeRe doreşte ca românii să devină cetăţeni înainte de mîntuire, iar autorităţile să lucreze efectiv cu aceştia – fie ei organizaţi sau nu – pentru politici şi decizii publice în interesul tuturor.

O altă voce din societatea civilă povestește două întâmplări cu Biserica:

Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală. 

Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.

Un întreg articol (ce merită citit) este dedicat unui alt preot, care povestește cum a ridicat o biserică, ce activități sociale are și recunoaște că există o diferență semnificativă între BOR și cultele creștine apusene în ceea ce privește filantropia:

Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit.

Fiind în  aceeași temă, recomand și articolul „Ortodoxia se hrănește din neputință”, dar și postarea recentă a Profului de Religie, „Biserica Ortodoxă Română - portret”.
trimite pe proddit

marți, 18 octombrie 2011

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului


Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)
În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)
One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

trimite pe proddit

luni, 17 octombrie 2011

Comunismul citit în cheie religioasă - Cazul Mihail Neamţu


Fotografia #A204, Fototeca online a comunismului românesc, (17.10.2011)
(ANIC, Fond ISISP, Cota 156/1966)
Simptomatic pentru secolul XXI, care „ori e religios, ori nu mai este” pare să fie descifrarea comunismului dintr-o perspectivă teologică. În această primă parte, cazul Mihail Neamțu, un teolog la curtea instituției ce se ocupă de investigarea comunismului:
Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă.[...] Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.
Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca săi dentificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.[...]
În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.
Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştineDrumul către NiceeaCrucea vizibiluluiDesluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.
Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.
Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)
Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.[...]
Text semnat de Andrei Muraru,
preluat din Observator Cultural, via CriticAtac

trimite pe proddit

vineri, 14 octombrie 2011

Patapievici și Onfray în oglindă


„Sînteți unul dintre filozofii europeni cu cele mai bune vînzari în ultimii ani. Cum explicați acest succes? De ce credeți că sînt cititorii atît de interesați de cartile dvs.?

Sînt greu de explicat lucrurile acestea. Să zicem că scriu într-o limbă simplă, clară, recurg la o franceză care refuză neologismele și obscuritatea, nu mă îngrijoreaza problemele pur conceptuale, nu scriu filozofie pentru filozofii de meserie, ci, ca toți filozofii Antichitatii grecești și romane, scriu pentru persoana care este interesată de filozofie în afara universității și în perspectiva autoconstruirii. Mă preocupă probleme existențiale: viața, suferința, moartea, iubirea, plăcerea, politica, bioetica, arta… 

Sînt, deci, concret, practic, clar, util – poate că aici trebuie văzut un răspuns la întrebarea dvs.”
Michel Onfray, interviu din Dilemateca (aug. 2011)


„Iremedial vorbind, târcopitudinea celest-concupiscentială functioneaza anizotropomorfic, Iisus Christos.”

„Condiţia omului de după Cădere mai poate străluci divin doar în semitonurile litotei.”

„Această poltronerie face un frumos pandant filistinei laşităţi de care a dat dovadă Marx faţă de fiul său nelegitim, pe care a refuzat toată viaţa să-l vadă şi pe care nu l-a ajutat cu nimic.”

„Am descoperit, scriind-o, că rana este o valoare feminină şi că a răni pe cineva înseamnă, simbolic, a-i deschide un uter. Mormintul este un uter, mortul il fecundează.”

„Confortul în care te instalează gîndul că descinzi din primate este deliterios.”

„Aş dori să dezvolt, în acest articol, cîteva din consecinţele care decurg din ideea că romanitatea ar fi ceva substanţial, o esenţă cu haecceitate proprie, un fel de (altfel spus) sentiment paraguaian al fiinţei.”
H.-R. Patapievici, citate diverse, 
via pagina „Ce-a vrut Patapievici sa zica ?”


Inițial, am dorit ca postarea de față să cuprindă doar citatele de mai sus, să ilustrez diferențele dintre doi filosofi contemporani din perspectiva modului în care se raportează la limbă. Evident, nu se dorea o analiză în detaliu, ci doar o mică juxtapoziție între cineva care consideră că ideile filosofice pot și trebuie să fie popularizate, și cineva care, aș zice eu, se străduie să se se ascundă după cuvinte, într-un fel de „slavonă filosoficească” destinată mai degrabă unei caste de inițiați. Din păcate, în urma unui articol apărut în presă recent, în care Patapievici deplânge (din nou) decreștinarea Europei, am avut revelația unei alte situații contrastante între franțuz și valah. Citez:

„Crestinatatea (care a facut Europa) si soarta civilizatiei noastre (cu drepturile omului, cu democratia liberala) vor avea aceeasi soarta. De aceea, soarta crestinismului in epoca noastra ma ingrijoreaza la fel de mult ca si soarta civilizatiei noastre, a valorilor in care credem. [...] Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc "denial", sau "ura de sine". Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!”
Horia-Roman Patapievici, conferința "Intrebari esentiale. Putem vorbi impreuna despre D-zeu?"


„Ati scris mult despre necesitatea unui materialism radical si a unui ateism militant. Nu este religia deja învinsa în lumea contemporana? Mai trebuie înca luptat împotriva ei?

Religia functioneaza pe doua niveluri: un prim nivel se refera la practica religioasa, credinta în dogme, frecventarea bisericilor, supunerea fata de învataturile Vaticanului. De fapt, aceasta religie pare decrepita, cel putin în Europa. 

Dar exista un al doilea nivel, cel al impregnarii intelectuale: necredinciosi, rau-credinciosi, agnostici, anticlericali, atei au fost, de fapt, educati în spiritul religiilor monoteiste. Îmi lipseste spatiul ca sa arat aici cît de mult sînt impregnate de spiritul iudeo-crestin etica, politica, estetica si alte domenii. 
Un singur exemplu: gîndirea juridica. Pretorii nostri europeni fac o dreptate care presupune, dupa cum ne învata crestinismul, si în special Geneza cu genealogia raului, ca sîntem liberi, capabili sa facem binele si raul în mod voluntar. Sîntem, deci, responsabili, deci vinovati, deci în masura sa fim pedepsiti. Daca aparati ideea ca nu sîntem liberi, idee anticrestina, ci determinati de inconstient, societate, mediu, familie, atunci lantul se rupe: responsabilitatea, vina, pedeapsa nu mai sînt valabile. Iata de ce înca mai trebuie sa descrestinam.[...]
Michel Onfray, idem

Și ca să închei într-o notă filosofică și echidistantă, un video - via Lex, care a scris și el despre Patapievici - ce tratează moștenirea gândirii creștine în occidentul „post-creștin”. Enjoy:

trimite pe proddit

miercuri, 12 octombrie 2011

Apelul la consecințe - câteva note


Apelul la consecințe este un mod foarte parșiv de a câștiga o argumentație. În principiu, mizându-se pe filtrul de costuri/beneficii a gândirii umane, se încearcă subminarea unei poziții prin consecințele (reale sau imaginare) pe care acea poziție s-ar putea să-l aibă. 

De obicei, întâlnim acest argument în două instanțe, oarecum interconecate:

În primul rând este vorba de anti-evoluționiști, care, speriați de ideile de selecție naturală și „supraviețuire a celui mai adaptat” cred că acestea vor atrage după sine o civilizație bazată pe eugenie și lagăre, după modelul totalitarismelor secolului XX. Am tratat deja această idee într-un articol mai vechi.

În al doilea rând, e vorba de situația mai generală a teiștilor, care văd într-o lume golită de divinitate - și deci de un standard obiectiv de moralitate - un haos generalizat al anarhiei și „relativismului moral”. Ei cred că astfel omul devine dintr-un nimeni important (centrul creației) de sub bocancul divin, un „nimeni pur și simplu”, pierdut pe un bolovan stelar, care e gata să-și omoare vecinul, un nimeni și el.

Primul argument se întâlnește de obicei la cultele creștine înclinate spre creaționism, precum neo-protestanții, sau într-o formă mai vulgară, la ortodocși. Pe de altă parte, al doilea apel la consecințe îl veți întâlni de fiecare dată când vreun înalt ierarh catolic sau ortodox (și aici ma gândesc mai ales la papă) începe să deplângă lipsa credinței și creșterea „nihilismului” care, chipurile ar arunca umanitatea înt-o „criză socială și spirituală”.

N-ar trebui să spun că și în cazul în care acceptarea „darwinismului” ar duce la o societate-abator, sau dacă ateizarea planetei ar transforma lumea în distopie orwelliană, aceste două idei ar rămâne la fel de valabile. O idee rămâne adevărată indiferent de consecințele sale.

Și ca final, aș dori să menționez, cu titlul onorific de „scârbe umane”, o categorie aparte de apelanți la această eroare logică. Sub logica lui „adevăru-i bun, dar nu și pt căței”, există o seamă de necredincioși, de obicei adulți, care consideră, arogant, că divinități și „prostii de-astea” nu există, dar totuși fac apologia religiei ca instrument de control al maselor. Din observațiile mele, tot ei dau dovadă de mediocritate, și se încadrează bine mersi în categoria „vulgului ce necesită control”, cu toate că își arogă, elitist, condiția de iluminați.
trimite pe proddit

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Inspirat de Tudor Khmerilă


trimite pe proddit